Miercuri, 23 aprilie 1998. Fax-urile din două redacţii ale unor cotidiane centrale au explodat. Un document anonim, venit de nu se ştie unde, pune pe jar conducerile celor două redacţii, care tocmai se pregăteau să intre în prima şedinţă de sumar a zilei. În febra declanşată de acel fax, nimeni nu a mai stat să socotească sau să se întrebe cum de venise el fix înainte de prima şedinţă de sumar a zilei dar, mai ales, din partea cui. Nu mai conta că era anonim. Informațiile erau explozive!
Şi scria, nu glumă. Scria că în urmă cu câteva zile, adică pe 16 aprilie 1998, dintr-un avion „IL-76” fuseseră descărcate 3.000 de baxuri de țigări de contrabandă. Mai mult, avionul aterizase chiar pe Aeroportul Otopeni Militar, aflat lângă cel civil, dar care are propria sa pistă de aterizare-decolare. Pistă pe care, desigur, fiind vorba despre unul dintre cele mai importante aeroporturi militare din România, nu poate ateriza orice cursă. Şi totuşi, „Iliuşin”-ul doldora de ţigări fără timbru, aterizase. O aeronavă dintr-o ţară străină! Nici măcar nu exista scuza că aeronava aparţinea unui stat membru NATO, în care România se chinuia să intre şi permiterea aterizării putea fi considerat un gest de bunăvoinţă. Avionul era ucrainean. După aterizare, staţionase o bucată bună de vreme, până când fusese descărcat în mare secret, pe breteaua de aşteptare a aeroportului militar. Ce aeronavă putea ateriza pe un aeroport militar fără aprobarea autorităţilor?
A doua zi dimineaţă, pe 24 aprilie, cele două publicaţii în care bubuise cu o zi înainte fax-ul anonim, rupeau tarabele de vânzare a presei cu titluri de-o şchioapă: „Contrabandă cu ţigări la Aeroportul Militar”. „Statul, primul traficant cu ţigări din România”.
În aceeaşi dimineaţă, de 24 aprilie 1998, generalul Gheorghe Bucşe şi-a făcut apariţia la Baza Aeriană Otopeni, care la acea vreme se afla sub comanda comandorului Ioan Suciu. Nici n-a coborât bine din maşină, nici n-a mai apucat să i se dea onorul, că Bucşe l-a şi destituit pe loc din funcţia de comandant al bazei pe Suciu şi l-a anunţat că a fost pus la dispoziţia Statului Major al Aviației și Apărării Antiaeriene. O astfel de decizie importantă nu se putea lua decât în scris. Bucşă avea şi înscrisul. I-a înmânat lui Suciu decizia de destituire. Motivarea din ea era simplă: după ce a dat aprobarea ca aeronava ucraineană IL-76 să staţioneze pe breteaua de legătură spre platforma bazei militare, nu a raportat despre aceasta eşaloanelor superioare. Practic, un avion aparţinând unei ţări străine, aterizase şi staţionase pe o bază militară aeriană a României, care se pregătea să intre în NATO, fără ca autorităţile să aibă habar. Singurul vinovat era comandorul Ioan Suciu.
Era prima tentativă a autorităţilor de atunci de a stopa ancheta la acest nivel. La vremea respectivă, nimeni nu s-a întrebat cum de avionul pătrunsese în spaţiul aerian românesc, cum de zburase nestingherit, de la frontiera cu Ucraina până la Bucureşti, fără să fie somat şi încadrat, aşa cum se face, de avioane de vânătoare care să-l oblige să aterizeze sau, în caz de refuz, să-l doboare. Dar, mai ales, nimeni nu s-a întrebat cum de generalul Gheorghe Bucşe aflase de toate aceste nereguli abia pe 24 aprilie, adică la 8 zile de la petrecerea lor, deşi el era cel care răspundea de siguranţa spaţiului aerian românesc şi ar fi trebuit să fie primul vinovat că avionul zburase liber.
Ziua de 24 aprilie, deşi încă nu venise vara, s-a dovedit a fi una foarte fierbinte în evenimente. După apariţia de dimineaţă pe tarabele de presă a ştirii cu traficul de ţigări, care se răspândise rapid, media se aliniase în spatele ei şi la televiziunile de atunci numai despre asta se discuta, după ce se petrecuse cel de-al doilea eveniment, destituirea comandorului Ioan Suciu, apare şi al treilea, în jurul prânzului.
Încep să fie dezvăluite deja câteva nume noi şi indicii asupra vinovaţilor, semn că autorităţile se mişcaseră foarte repede. Şi chiar se mişcaseră. Dar, mai ales, ca şi în cazul redacţiilor, prin fax-uri anonime, dar pline de informaţii.
În aceaşi fierbinte zi de 24 aprilie, colonelul procuror Arthur Dumitrescu a organizat o conferinţă de presă. Era strategia, desigur, nu a colonelului magistrat, ci a celor care orchestrau diversiunea media, de atragere în relatarea acestei întâmplări, a întregii prese. Conducerile publicaţiilor care pierduseră startul din cauză că nu beneficiaseră la prima oră de faxul anonim, se supăraseră. S-a găsit imediat calea de a-i împăca. Şi, pe deasupra, de a-i alinia pe toţi să relateze numai ceea ce li se dădea gata mestecat. Evenimentele se succedau cu aşa o repeziciune, încât nimeni nu mai stătea să le analizeze. Faptul că le aflai, că ţineai pasul cu ele şi le trimiteai la redacţie în timp util, era deja o mare performanţă.
La conferinţa de presă, procurorul militar Arthur Dumitrescu a afirmat că în jurul orei 16.30, i-a sosit, de la Direcția Cercetări Penale a IGP, un dosar în care se arăta că, în legătură cu evenimentele de pe Aeroportul Otopeni Militar, s-a dispus începerea urmaririi penale împotriva a doi indivizi: Dumitru Popescu, director al Quick AeroService SRL şi un anume Gabriel Negoescu, partener cu Popescu. Ambii fuseseră deja reţinuţi. Deocamdată, procurorul nu a reuşit, în acea conferinţă de presă, să explice exact pentru ce fuseseră arestaţi cei doi, pentru că legalitatea sau ilegalitatea transportului încă nu fusese stabilită. Dar lumea avidă de senzaţional voia sânge şi erau foarte buni doi arestaţi care să demonstreze că autorităţile lucrează. Ulterior, colonelul procuror Arthur Dumitrescu a recunoscut că dosarul pe care l-a primit în legătură cu „Operaţiunea Ţigareta”, nu avea la început decât câteva file. Nu era foarte clară vina celor doi, dar în acele câteva file i se indicau, fără probe, vinovaţii şi cine anume mai trebuia arestat.
Colonelul de justiţie Arthur Dumitrescu şi-a făcut datoria de onoare faţă de patrie, adică s-a conformat ordinelor primite, nici el nu ştie de unde şi a început să aresteze pe cine trebuia şi să ducă ancheta în direcţia ordonată.
Nici n-a apucat presa să-şi tragă sufletul bine după furtunoasa zi de joi, 24 aprilie, că a doua zi, pe 25 aprilie, în zori, jurnaliştii au alergat la Parchetul Militar. Se primise, tot pe surse rămase neidentificate, dar de astă dată în toate redacţiile, informaţia că Ioan Suciu, comandantul Aeroportului Militar Otopeni este convocat acolo. În fax nu se preciza şi ora, aşa că reporterii au aşteptat toată ziua cu înfrigurare apariţia comandorului. Care n-a mai venit! Povestea părea că se complică.
Legendarea era perfectă, pentru a stopa nivelul la care s-ar fi putut ridica acuzaţiile. Suciu trebuia să fie ultimul, în capătul de sus al lanţului vinovaţilor. Povestea curgea bine. Suciu, responsabil de aterizarea avionului clandestin plin cu ţigări, fusese convocat pentru a fi audiat, dar nu se prezentase. Se ascunsese. Ce vreţi mai mare probă de vinovăţie? În redacţii, jurnaliştii care stătuseră toată ziua pe la porţile Parchetului Militar, îşi pregăteau materialele virulente împotriva vinovatului evident. Articole şi comentarii care urmau să apară a doua zi.
Povestea aceasta, bine legată altminteri, a fost demontată însă a doua zi, de însuşi comandorul Ioan Suciu, care, de dimineaţă, s-a prezentat la Parchetul Militar. Singur, fără să fie însoţit de avocat. Presa a alergat iar într-un suflet în faţa porţilor unde stătuse de pomană cu o zi înainte. Acum, recolta era bogată. La scurt timp după ce Suciu a intrat în clădire, a venit, mai întâi „pe surse”, apoi oficial, ştirea că acesta a fost arestat.
Şi cu asta, teoretic, Dosarul „Ţigareta 2” se încheia. Comandorul Suciu, împreună cu doi civili care aveau o firmă de operatori aerieni, aduseseră în ţară un avion întreg cu ţigări de contrabandă. Fuseseră prinşi şi urmau să fie judecaţi.
Exista însă pericolul ca imediat ce lucrurile s-ar fi liniştit, opinia publică să-şi pună întrebări, pentru că în graba cu care fusese însăilat scenariul cu vinovăţia lui Suciu, se mai scăpaseră din vedere nişte amănunte. Amănunte care ar fi putut fi speculate de către mass-media.
De aceea trebuia ca opinia publică să fie ţinută departe de Aeroportul Militar Otopeni.
Aşa a apărut diversiunea cu maiorul Gheorghe Truţulescu, zis Truţi. Mai exact, dispariţia acestuia şi tentativa lui de a fugi din ţară. Truţi era şi el inculpat în dosar. Acesta trebuia să fie subiectul următoarelor zile şi, de ce nu, săptămâni. Colonelul Truțulescu apelează la un jurnalist, Mihai Gheza. Vrea să-i ofere o mărturie care să rămână înregistrată pe bandă video, așa, ca un ultim testament. Dar despre modul cum s-a ascuns fostul ofiţer de cercetare-diversiune, cum a străbătut ţara păcălindu-i pe urmăritori şi cum a fost arestat la Arad, în episodul viitor, direct de la sursă.
