Zilele trecute, am citit un articol despre un șofer român de TIR din Vălenii de Munte, orașul meu natal, care s-a trezit cu cinci imigranți din Libia ascunși în camionul pe care îl conducea către o destinație din Europa de Vest.
Cei cinci tineri, deloc violenți și demni de toată mila, au fost preluați de autoritățile din Vama Nădlac și, cel mai probabil, se vor întoarce în țara de unde au plecat pentru a căuta un trai mai bun, ferit de frică, foamete și nesiguranță.
Orice război asta creează. Turcia are vreo trei milioane de refugiați. Oamenii fug din calea războiului din Siria. Toți vor să ajungă în țările vestice.
Ce-i drept, printre ei pot fi și teroriști și criminali de război. Acesta este riscul suprem la care ne expunem cu toții. Există informații că teroriștii infiltrați în rândurile imigranților pot da inclusiv atacuri cu drone, însă toate aceste riscuri nu pot elimina din ochii noștri imaginea că milioanele acelea de oamenii au nevoie de ajutorul întregii umanități.
Mi-am adus aminte că a trecut fix un an de când am făcut reportajul de mai jos. Oare acești oameni mai trăiesc? Un destin nedrept i-a alungat din casele lor, au ajuns pribegi, într-o lume ostilă, mai ceva decât războiul trăit la fața locului.
Așa cum mulți dintre noi au luat calea străinătății, fără să existe vreun conflict armat în Romania.
Gândiți-vă la toate sufletele nevinovate, cărora lacrimile le sunt deja uscate pe obraz, lipsite de un viitor incert și care trăiesc într-un prezent chinuitor.
